Lalei
E toamnă și în juru-mi cad frunze de castani.
Mă simt bătrân de zile și încărcat de ani.
Îmi e privirea tristă și apăsat mi-e pasul;
Mi-e tremurândă mâna, fără de vlagă glasul...
Dar astăzi mai cu seamă sunt gânditor și tac;
Sunt măsurat cu-a treia bucată dintr-un veac.
Ehee... Cum trece timpul! Mai ieri eram copii:
Ne fugăream pe uliți, ne ascundeam în vii...
De ne-am putea întoarce o clipă în trecut
Poate am umple golul ce trebuie umplut.
Poate-am iubi mai sincer, mai mult și mai cu foc,
Poate-am convinge timpul să n-o mai ia din loc!
Poate am rupe lanțuri și poate-am evada
Am fi voioși și poate-am începe a visa.
Am alerga prin ploaie, zburdalnici, amețiți,
Am fi atât de tineri și-atât de fericiți!
Și încă se mai poate să fim așa să știi:
Dac-am rămâne-n suflet mereu niște copii!
No comments:
Post a Comment